Canonul si inspiratia Sfintei Scripturi vazute din punct de vedere ortodox

http://www.catehetica.ro/este-sola-scriptura-o-erezie

Canonul si inspiratia Sfintei Scripturi vazute din punct de vedere ortodox

 Dupa invatatura ortodoxa, Revelatia dumnezeiasca supranaturala se afla cuprinsa in Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie. Amandoua ne transmit acelasi cuvant mantuitor al lui Dumnezeu. Fata de Sfanta Traditie insa, Sfanta Scriptura poseda o calitate unica si supranaturala, aceea de a fi scrisa sub inspiratia divina, de a fi o opera divino-umana (teandrica). Caracterul inspirat al Scripturii intemeiaza si canonicitatea ei.

 Canonicitatea si inspiratia Sfintei Scripturi si, pe temeiul acestora, rolul ei unic pentru credinta si viata crestina, constituie o mostenire a Bisericii celei nedespartite, fiind marturisite astazi de fiecare din dife­ritele ramuri confesionale.

 Unele diferente in intelegerea acestor concepte fac insa ca Scriptura sa fie privita din perspective diferite intr-o Biserica sau alta, ajungandu-se uneori pana la a se considera litera ca singurul criteriu al ade­varului, pierzandu-se duhul si viata cuvintelor dumnezeiesti (Sf. Ioan 6, 63).

 Perspectiva ortodoxa accentueaza raportul organic intre Scriptura, Traditie si Biserica, principiul unitatii lor fiind Duhul Sfant. Prin inspi­ratia Duhului Sfant s-a scris Sfanta Scriptura. Iar stabilirea canonului scripturistic, pe baza recunoasterii caracterului inspirat al diferitelor carti biblice, este o lucrare a Aceluiasi Duh Sfant in Biserica si face parte din Traditie.

 1. Canonul Sfintei Scripturi

 Cuvantul "canon" (de la gr. Kanon = masura, cu sensul figurat de "norma", "indreptar"), aplicat Sfantei Scripturi, inseamna colectia car­tilor pe care Biserica le-a recunoscut ca inspirate de Sfantul Duh si izvoare ale Revelatiei divine si, ca atare, drept normative pentru cre­dinta si viata crestina.

 Desi aplicarea acestui termen la Sfanta Scriptura apare numai in sec. IV - conceptul de colectie a cartilor sfinte si constituirea de liste a acestor carti sunt cu mult mai vechi. Canonul Vechiului Testament fusese incheiat inainte de inceputul Crestinismului. Colectionarea cartilor sfinte ale evreilor s-a facut treptat, pe masura redactarii lor, si a luat sfarsit in epoca post-exilica. Mantuitorul si Sfintii Apostoli, referindu-se la Scriptura aveau, deci, in vedere colectia completa, a cartilor sfinte ale Vechiului Testament. Iisus Hristos cunoaste diviziunea tri­partita a Scripturii vechi adoptata de iudaism, dupa cum rezulta, de pilda, din Luca 24, 44, unde vorbeste de "Legea lui Moise", de "proo­roci" si de "psalmi", ultimul termen denumind intregul grup al asa-numitelor "aghiografe", a carui constituire a marcat si incheierea canonului iudaic.

Alteori Domnul vorbeste de "Lege si prooroci" (Matei 7, 12; 22, 40; Luca 16, 16; par. Matei 11, 13), sau numai de "Lege", ca pars pro toto (Ioan 12, 34). In toate aceste cazuri este vorba de intreg Vechiul Testa­ment canonic, cu cele 39 carti ale sale, pe care insa traditia iudaica le grupa de asa maniera incat sa rezulte un numar de 22 carti, dupa nu­marul literelor din alfabetul ebraic.

 Folosind impartirea tripartita a celor 22 (39) carti vechi testamen­tare, Mantuitorul Hristos "confirma canonul evreilor drept o colectie normativa, la care nu adauga si din care nu indeparteaza nimic. Tot­odata, Iisus Hristos recunoaste autoritatea divina a Vechiului Testament (Matei 4, 4-10; 21,12; 22,29; Marcu 12, 24, 29 s.a.), spunand ca aceasta cuprinde "cuvantul lui Dumnezeu" (Ioan 10, 3,5). Matei con­sidera Vechiul Testament o mare profetie divina (Matei 5, 18) si pune misiunea Sa mantuitoare in raport cu proorociile biblice (Ioan 5, 39, 46; Mc. 14, 21; Luca 22, 22; 24, 46-47 s.a.). Aceasta atitudine fata de Vechiul Testament o marturiseste in general in Noul Testament.

 Apostolii socotesc Vechiul Testament drept un izvor al Revelatiei dumnezeiesti (Fapte 3, 22; 4, 25; 28, 25 s.a.), il citeaza ca Scriptura Sfanta si cuvant al lui Dumnezeu si-i releva caracterul profetic in raport cu evenimentele evanghelice (Fapte 2,  16;  Rom. 1, 2 ; 10, 11; I Cor. 15, 3 s.a.) si afirma raspicat faptul inspiratiei sale divine (II Tim. 3, 16; I Petru 1, 10-12; II Petru 1, 20-21).

 Astfel, marturia Noului Testament privind canonul vechitestamentar are nu numai o valoare istorica, atestand faptul incheierii acestui canon, ci si o inalta valoare teologica. In deplina conformitate cu invatatura Domnului, "Biserica primara a preluat Vechiul Testament ca pe o parte integrala din propriul sau mesaj revelat" (Ioan 2, 22; I Cor. 9, 9-10 ; I Tim. 5, 18).

 Interpretat in lumina Noului Testament, ca o Revelatie pregatitoare pentru Hristos (Gal. 3, 24), Vechiul Testament a devenit cea dintai carte sfanta a Bisericii crestine (Fapte 17, 2, 11; 18, 28).

 La colectia de carti sfinte ale Vechiului Testament, Biserica a adaugat, pe masura ce erau redactate, scrierile care se vor constitui ca Noul Testament. Din a II-a Epistola a Sfantului Apostol Petru rezulta ca, de pilda Epistolele pauline erau adunate intr-un corpus indata dupa aparitia lor (3, 19,16) si ca, in ce priveste valoarea si autoritatea, erau puse pe acelasi plan cu "celelalte Scripturi" (II Petru 3, 15-16), adica, desigur, cu scrierile Vechiului Testament.

 Un Corpus paulinum v-a poseda si Sfantul Ignatie Teoforul, cum rezulta din a sa Epistola catre Efeseni (XII, 2). In scrierile crestine ale secolelor II-III sunt citate ca autoritative si apostolice toate cele 27 de carti ale Noului Testament, desi se mai manifesta unele ezitari fata de cateva dintre ele. Problema extensiunii canonului Noului Testament se va limpezi definitiv, la sinoadele locale din Laodiceea (306); Hippo (393) si Cartagina (397 si 419) ".

 Istoria canonului biblic demonstreaza in modul cel mai elocvent ro­lul Bisericii si al Traditiei la nasterea Sfintei Scripturi. Daca Vechiul Testament a fost primit, ca Revelatie pregatitoare pe temeiul atitudinii Mantuitorului fata de el, constituirea Noului Testament este opera Bi­sericii, calauzita de Duhul lui Hristos (Ioan 15, 26; 16, 13). Scrierile sfinte ale Apostolilor si ale ucenicilor lor au fost concepute si acceptate de la inceput ca documente cu autoritate inconteistabila pentru credinta si viata crestina.

 Biserica a stabilit de la inceput "corelatia cu totul specifica intre Revelatia lui Hristos si propovaduirea Apostolilor Sai". Acestia au fost randuiti de catre Mantuitorul ca "martori" ai Sai (Fapte 1, 8; Luca 24, 48; Ioan 15, 27). Si nu numai ca Apostolii insisi au constiinta calitatii lor de "martori" ai Mantuitorului (Fapte 2, 32; 3, 15; 5, 32; 10, 39; I Petru 5, 1), ci Biserica insasi le recunoaste aceasta calitate, socotindu-i "martori oculari si slujitori ai Cuvantului" (Luca 1, 2). La cali­tatea de "martori" se adauga o harisma speciala in legatura cu propo­vaduirea Evangheliei pe care o primesc Apostolii de la Mantuitorul (Ioan 14, 16-17). Ei nu vorbesc de la ei insisi, ci prin ei vorbeste Hristos.

 Sfantul Apostol Pavel zice: "Propovaduim in numele  lui Hristos, ca si cum Dumnezeu v-ar indemna prin noi" (II Cor. 5, 20; 2, 17; I Tes. 2, 13).

 Criteriul acceptarii diferitelor scrieri in comun nu l-a constituit insa numai o apostolicitate externa. Caci, de fapt, nu toate scrisorile Noului Testament au fost redactate de autori din numarul restrans al Apostolilor.

 Apostolicitatea scrierilor Noului Testament are un sens mai larg de fidelitate stricta in ce priveste transmiterea invataturii apostolice. "Cartile Noului Testament nu sunt altceva decat consemnarea scrisa a credintei Bisericii primare, ai carei marturisitori sunt Sfintii Apos­toli. Daca Biserica de la inceput a primit diferitele texte ale Noului Testament in canonul sau se datoreste faptului ca ea a gasit in ele chezasia credintei vremurilor apostolice si a facut din aceasta cre­dinta indreptarul vietii si al activitatii sale".

 S-a spus, pe drept cuvant, ca prin conceptul de "Biserica primara" nu se intelege numai o prima etapa in istoria Bisericii crestine. Biserica primara este si un dat teologic, care-si are temeiul in unicitatea aposto­latului. Si exista o relatie speciala intre Noul Testament si realitatea teologica pe oare o reprezinta Biserica primara. intemeind Biserica, Hristos, prin Duhul Sfant, a si inzestrat-o, prin lucrarea aceluiasi Duh Sfant, cu scrisori care sa constituie o obiectivare absolut fidela a cre­dintei apostolice, o norma pentru toate timpurileli. De aceea si Reve­latia nu s-a incheiat odata cu incheierea lucrari mantuitoare a Domnu­lui, ci odata cu moartea ultimului Apostol, la sfarsitul veacului numit "apostolic".

 In legatura ou canonul scripturistic, trebuie sa revelam si un punct in care exista disensiunea intre Rasaritul ortodox si Apus. Este vorba de atitudinea fata de cartile "anaghinoscomena" (bune de citit), care, desi nu fac parte din canonul biblic, sunt totusi tiparite de ortodocsi alaturi de cartile canonice, recunoscandu-li-se o valoare instructiva si morala.

 In atitudinea sa fata de cartile anaghinoscomena ale Vechiului Tes­tament, Ortodoxia se afla pe linia celei mai bune traditii patristice.

 Se stie ca Sinodul de la Laodiceea (360-375), in canonul 59, face distinctie clara intre "cartile canonice" si "cartile necanonice", pentru ca in canonul urmator (60) sa dea lista cartilor canonice (intre care, e adevarat, sunt mentionate si doua carti "bune de citit": Baruh si Epis­tola lui Ieremia. Sfantul Atanasie cel Mare, intr-o epistola a sa din anul 367, confirmata de Sinoadele Trulan  (692) si VII  ecumenic (787) ca al doilea canon al acestui Sfant Parinte, imparte cartile Vechiului Testament in trei categorii:

 a) carti canonice (intre care si el nu­mara pe cele doua necanonice mentionate anterior).

 b) carti necanoni­ce, pe care le socoteste, pe linia Traditiei, bune de citit.

 c) carti apocrife.

 Lui ii este atribuita si Sinopsa Sfintei Scripturi, in care apar aceleasi trei grupe de carti, cele necanonice fiind numite "contro­versate", antilegomena.

 Aceeasi stricta deosebire intre cartile canonice si cele necanonice o fac Sfantul Epifanie al Ciprului (+ 403), Leontiu de Bizant, Sf. Ioan Damaschinul (+754), iar in Apus Rufin de Aquileea (+ 411), Fer. Ieronim (+ 420) s.a.

 In Apus insa, se va inaugura o noua linie prin Fer. Augustin (+430), care numara intre cartile canonice si unele scrisori din grupul celor "bune de citit": Tobit, Iudit, I si II Macabei, intelepciunea lui Isus Sirah si intelepciunea lui Solomon, precizand la sfarsit ca "acestea sunt 44 carti care au autoritate pentru Vechiul Testament".

 Sinoadele locale africane de la Hippo (393) si Cartagina (397 si 419) confirma lista cartilor canonice asa cum o stabilise Fer. Augustin. Aceasta atitudine va predomina in Apus si va fi sanctionata definitiv in Biserica Romano-catolica printr-o hotarare a Conciliului Tridentin (1546).

 Protestantismul, adoptand ca baza a traducerii textelor sfinte Biblia ebraica, a revenit la canonul cu numai cele 39 carti sfinte pentru Ve­chiul Testament. El a cazut, insa, intr-o extrema opusa celei a Romano-catolicismului, nu numai prin faptul ca a dat cartilor neoanonice denu­mirea de "apocrife", in dezacord cu traditia patristica, ci si prin aceea ca in Protestantism s-a ajuns la negarea oricarei valori a acestor carti si chiar la excluderea lor din editiile Bibliei.

 In ce priveste pozitia ortodoxa fata de cartile anaghinosicomena, este adevarat ca nu exista unele ezitari, sub influenta Apusului. Astfel, de pilda, daca "marturisirea de credinta" (in editia din 1633) a lui Mitrofan Critopulos si Sinodului din Constantinopol (1672) pastreaza distinctia traditionala intre cartile canonice si cele necanonice, afirmand totodata calitatea de "bune si edificatoare" a celor din urma, "Pavaza Ortodoxiei" a lui Dositei si Sinodul local din Ierusalim (1672) socotesc drept canonice si pe unele dintre cartile anaghinoscomena. Aceasta atitudine, straina de traditia ortodoxa, se explica prin zelul lui Dositei in combaterea marturisirii calvinizante a lui Chiril Lucaris (1692).

 Biserica Ortodoxa Romana si-a precizat in mod oficial atitudinea fata de cartile anaghinoscomena in Cartea de invatatura tiparita cu aprobarea Sf. Sinod. Dupa afirmatia ca nu exista decat 39 carti canonice ale Vechiului Testament, despre cartile anaghinoscomena se spune ca "Biserica, socotindu-le folositoare si ziditoare de suflet, le-a recomandat spre citire catehumenilor".

 Sunt insirate apoi cele 10 carti anaghinoscomena si adaosurile ne­canonice la unele scrieri vechi-testamentare. Pe linia acestei atitudini, Biserica Ortodoxa Romana a tradus si a pastrat aceste carti in editiile Sfintei Scripturi, dar separat de cele canonice.

 Mai adaugam ca in Ortodoxie multe din cartile anghinosconiena, ca si unele adaosuri la cartile canonice ale Vechiului Testament sunt folosite in cultul divin, ceea ce constituie o consecinta practica a re­cunoasterii lor ca bune si edificatoare si a superioritatii lor fata de orice scriere profana.

 2. Inspiratia Sfintei Scripturi

 Canonul biblic este rezultatul recunoasterii de catre Biserica a ca­racterului inspirat al diferitelor carti ale Sfintei Scripturi.

 Faptul inspiratiei biblice este recunoscut de toti crestinii. Alaturi de nenumarate marturii indirecte, in Sfanta Scriptura insasi gasim si marturii directe ale inspiratiei ei. Insusi cuvantul "inspiratie" sau "insuflare" este de origine biblica.

 Sfantul Apostol Pavel zice: "Toata Scriptura este insuflata de Dum­nezeu (theopneustos) si de folos spre invatatura, spre mustrare, spre in­dreptare, spre inteleptirea cea intru dreptate desavarsit." (II Tim. 3, 16).

 Substantivul theopneustia este derivat de la adjectivul folosit de Apos­tolul neamurilor.

 O exprimare deosebit de sugestiva in ce priveste inspiratia biblica foloseste si Sfantul Apostol Petru, cand zice: "Dar inainte de toate trebuie sa stiti ca nici o proorocire a Scripturii nu se talcuieste dupa socotinta fiecaruia. Pentru ca niciodata proorocia nu s-a facut din voia omului, ci oamenii cei sfinti ai lui Dumnezeu au grait purtati fiind de Duhul Sfant" (II Petru 1, 20-21).

 Daca aceste texte se refera la Vechiul Testament, exista destule marturii si in ce priveste inspiratia cartilor Noului Testament. Sfintii Apostoli au constiinta ca propovaduirea lor, care are ca temei pogorarea si lucrarea Sfantului Duh in Biserica, poarta pecetea inspiratiei divine (II Cor. 2, 17; 13, 3 s.a.). Nu numai propovaduirea pe cale orala, ci si cea pe calea scrisului. Invatatura apostolica scrisa nu poate fi cu nimic mai prejos, in ce priveste valoarea si autoritatea, decat cea orala. Apos­tolii insisi nu fac nici o deosebire intre propovaduirea lor verbala, al carei caracter inspirat este clar afirmat, de pilda, Sfantul Apostol Petru, intr-un text asupra caruia ne vom opri ceva mai incolo (I Petru 1, 12) si intre scrierile lor (II Tes,2, 15 ; I Ioan 1, 1-5).

 Caracterul inspirat al unor scrieri neotestamentare este chiar con­firmat in mod direct, de pilda atunci cand Sfantul Apostol Petru pune Epistolele pauline pe acelasi plan cu Scripturile vechitestaimentare (II Petru 3, 15-16), sau cand autorul Apocalipsei, in finalul scrierii sale, se exprima de asa maniera, incat sa nu se lase nici o indoiala asupra autoritatii divine a lucrarii, cu nimic mai prejos de cea a Pentateuhului (Apoc. 22, 18-19; Deut. 4, 2; 12, 32).

 Sfintii Parinti afirma consecvent caracterul inspirat al intregii Biblii, fie in mod direct, fie citand texte biblice ca sfinte si dumne­zeiesti. Sfantul Atanasie cel Mare, de exemplu, afirma: "Fiilor, toata Scriptura noastra, atat cea veche, cat si cea noua, este insuflata de Dumnezeu.". Iar Sfantul Ioan Gura de. Aur zice: "Scripturile sunt scrierile pe care Dumnezeu le-a trimis oamenilor".

 Daca faptul inspiratiei nu ridica probleme deosebite, fiind acceptat de toate Bisericile, nu acelasi lucru se poate spune despre natura inspiratiei.

 Precizam de la inceput ca teologia ortodoxa face distinctie intre inspiratie si Revelatie, afirmand totodata stransa corelatie intre cele doua. Daca Revelatia divina e impartasirea unor adevaruri dumne­zeiesti, inspiratia este mijloc de comunicare si de transmitere a Reve­latiei. Din raportul dintre Revelatia divina si inspiratia biblica rezulta caracterul propriu si valoarea Sfintei Scripturi. "Inspiratia biblica asi­gura o identitate de substanta intre Revelatia divina si cuprinsul de natura revelata al Sfintei Scripturi autentice. Cuprinzand in slova ei adevarul revelat autentic, Biblia este cu­vantul lui Dumnezeu in cel mai propriu si mai deplin inteles".

 Pentru a ne apropia de intelegerea naturii inspiratiei, putem lua ca punct de pornire textul din Evrei 1, 1-2 "Dupa ce Dumnezeu odinioara, in multe randuri si in multe chipuri, a vorbit parintilor nostri prin proo­roci, in zilele acestea mai de pe urma ne-a grait noua prin Fiul, pe care L-a pus mostenitor a toate si prin care a facut si veacurile". Aceste cuvinte "fixeaza ideea crestina a inspiratiei ca o taina mantui­toare. Hristos este centrul - Cuvantul total, definitiv, plinirea Reve­latiei, in jurul caruia gasim cercurile concentrice ale activitatii crea­toare a Fiului, ale manifestarii Sale in univers si ale multor cuvinte ale lui Dumnezeu trimise din timp in timp ca inamtemergatoare ale Cuvantului care le incununeaza pe toate". Astfel trebuie sa gandim inspiratia din perspectiva tainei centrale a unirii divinitatii cu umanita­tea in persoana Fiului lui Dumnezeu intrupat, mort si inviat.

 Cuvantul lui Dumnezeu "intrupat" in Scriptura face parte din taina Logosului intrupat in istorie. Aceasta intelegere a tainei inspiratiei bi­blice in raport cu teandria Cuvantului intrupat din Fecioara Maria o gasim inca in scrierile patristice. Astfel, dupa Origen, intruparea (ensomathosis) Logosului se realizeaza fie cand se face Om, fie cand devine Scriptura. In ambele moduri, Logosul, insensibil si invizibil in Sine, a venit spre om intr-o maniera in care sa poata fi sesizat de acesta. "Cuvantul lui Dumnezeu nu are nici carne, nici trup. Dupa natura Sa dumnezeiasca, El nu poate fi nici rostit, nici vazut; insa odata ce se intrupeaza, se poate vedea si scrie.

 Deoarece Cuvantul S-a intrupat, exista o genealogie a lui Iisus Hristos (Matei 1, 1). In acelasi sens se exprima Sfantul Maxim Mar­turisitorul: "Cuvantul lui Dumnezeu se numeste trup nu numai fiindca S-a intrupat, ci si fiindca Dumnezeu-Cuvantul Cel simplu, Care era la inceput la Dumnezeu si Tatal si avea in Sine limpezi si dezvaluite mo­delele tuturor, necuprinzand asemanari si ghicituri, nici istorii alegorice, cand vine la oameni, care nu pot sa se apropie cu mintea dezbracata de cele obisnuite lor, se face trup, imbracandu-se si multiplicandu-se in varietatea istorisirilor, ghiciturilor, asemanatoare si cuvintelor intunecoase. Caci Cuvantul se face trup prin fiecare din cuvintele scrise (in Sf. Scriptura)".

 Aceeasi intelegere o exprima si o alta paralela - aceea intre Sfanta Scriptura si Sfanta Euharistie. Dupa Origen, "noi bem sangele lui Hris­tos nu numai in ritul sacramental, ci si cand primim cuvintele care con­tin viata". Slujba ortodoxa pune in evidenta foarte pregnant aceasta idee a comuniunii cu Hristos si prin Scriptura. Prezenta Evangheliarului la sfintele slujbe este semn al prezentei lui Hristos. Iesirea cu Evan­ghelia la Sfanta Liturghie semnifica iesirea lui Hristos la propovaduire. Nicolae Cabasila zice: "Prin Evanghelie se arata Hristos".

 Dupa citirea Evangheliei, credinciosii se adreseaza lui Hristos Insusi cu lauda: "Slava Tie, Doamne". Ascultarea Evangheliei este deja comuniune cu Hristos, pregatind comuniunea mai deplina prin primirea Sfintei Euharistii.

 Daca Sfanta Scriptura este o opera teandrica, exprimandu-L pe Cu­vantul Cel vesnic al lui Dumnezeu in limbaj si scriere, umana, inseamna ca si inspiratia care sta la baza alcatuirii Sfintei Scripturi are tot ca­racter teandric. Asa precum Fiul lui Dumnezeu S-a intrupat "de la Du­hul Sfant si din Fecioara Maria si S-a facut Om", tot astfel se intru­peaza Cuvantul lui Dumnezeu in Scriptura, prin lucrarea Duhului Sfant, dar si prin conlucrarea omeneasca. Initiativa si rolul principal este al Duhului Sfant, "niciodata proorocia nu s-a facut din voia omu­lui" (II Petru 1, 21), dar initiativa si lucrarea dumnezeiasca au nevoie de acel "Fiu" al omului, ca si in cazul intruparii din Fecioara Maria.

 Unicitatea Scripturii este asigurata de factorul divin. Intreaga Scriptura este scrisa sub inspiratia aceluiasi Duh al lui Hristos. Acest, lucru il afirma clar Sfantul Apostol Petru,  cand zice: "Aceasta mantuire au cautat-o cu straduinta si au ocrotit-o cu de-amanuntul prooro­cii, care au proorocit despre ce avea sa vina la voi. Cercetand in care si in ce fel de vreme le arata Duhul lui Hristos, lucrator intre ei, cand le marturisea de mai inainte despre patimile lui Hristos si despre ma­ririle cele de dupa ele" (I Petru 1, 10-11).

 Duhul lui Dumnezeu sau "Duhul Sfant" (cf. v. 12), care vorbea prin prooroci si care este acum prezent in lucrarea de propovaduire apos­tolica, nu este altul decat "Duhul lui Hristos" (v. 11), adica Duhul re­varsat in lume la Cincizecime, ca rod al lucrarii mantuitoare a lui Hristos (Ioan 7, 39; 14, 26; 15, 26; 16, 13). Inspiratia biblica trebuie inte­leasa, asadar, in legatura cu Cincizecimea.

 Afirmatia e valabila nu numai pentru Noul Testament, ci si pentru Vechiul Testament. Sfantul Maxim Marturisitorul zice ca in Vechiul Testament, Hristos se face un "inaintemergator al Sau insusi", asa precum prin Noul Testament se face inaintemergator al deplinei Sale aratari in vesnicie. "Prin gura proorocilor - scrie Paul Evdokimov - tot Vechiul Testament este o Cincizecime preliminara in ve­derea aparitiei Fecioarei si a acelui "Fiu al ei".

 Inspiratia scrierilor Noului Testament isi are originea in mod direct in revarsarea Sfantului Duh la Rusalii. Duhul primit de Apostoli la Cincizecime este "Duhul adevarului", Care marturiseste despre Hristos (Ioan 15, 26) si Care-i calauzeste la tot adevarul (Ioan 16,  13).

 Impartaisindu-L pe Hristos, cuvantul Scripturii nu este litera moarta, ci este cuvant "viu si lucrator" (Evr. 4, 12) si "putere a lui Dumnezeu spre mantuire" (Rom. 1, 16). Inspiratia biblica este ea insasi impartasire de putere dumnezeiasca si "nu poate fi redusa la o simpla actiune de inraurire, savarsita de Sfantul Duh asupra autorilor sacri. Cu alte cu­vinte, inspiratia nu trebuie sa fie redusa la aspectul ei psihologic, tinand seama numai de capacitatea omeneasca pentru perceperea divinului".

 Caracterul teandric al inspiratiei evidentiaza si rolul activ al fac­torului uman. Desi in scrierile patristice, incepand cu cele ale apologetilor din sec. II, adeseori aghiograful este comparat cu un instrument muzical organon, la care canta Dumnezeu, Cuvantul, sau Duhul Sfant, sau chiar se foloseste uneori termenul "dictare" pentru rolul inspirator al Duhului Sfant, teologia patristica n-a inteles sa nege rolul autori­lor umani la scrierea cartilor sfinte. E adevarat ca autorii scrierilor sfinte dobandesc "mantuirea lui Hristos" prin lucrarea Duhului Sfant in ei si devin vase ale descoperirii divine (1 Cor. 2, 10). Numeroase texte biblice ne arata insa ca aghiografii isi pastrau constiinta de sine in vremea iluminarii lor de catre Sfantul Duh. "Proorocii si Apostolii deopotriva au primit Duhul ca sa inteleaga tainele dumnezeiesti, care fara o interventie divina, ar fi ramas inacceptabile pentru ei".

 Fagaduindu-le Duhul Sfant, Mantuitorul le zice Apostolilor ca Acesta nu numai ca ii va invata toate, ci le va si aduce aminte cele invatate de El (Ioan 14, 26). La sinodul apostolic din Ierusalim, marturisind in­raurirea divina la luarea hotararii, apostolii afirma si rolul lor: "Parutu-s-a Duhului Sfant si noua" (Fapte 15, 28).

 Aghiografii sunt, deci si ei activi in exprimarea cuvantului lui Dum­nezeu, care este si cuvantul lor. "Inspiratia biblica nu depaseste ca­drele creaturale si contingente ale naturii umane, indumnezeind aghiograful".

 In ambele cazuri, cuvantul lui Dumnezeu "pierde puterile tainice ale legaturii sale cu persoana Mantuitorului", nu mai este "putere a lui Dumnezeu spre mantuirea a tot celui ce crede" (Rom. 1, 16).

 In concluzie, putem spune ca fixarea canonului biblic reprezinta un proces decisiv in procesul de comunicare si transmitere a adevarului revelat in Biserica. Revelatia s-a scris in epoca apostolica, dar Biserica si-a identificat sursele credintei ei, prin lucrarea Aceluiasi Duh Sfant care a inspirat pe Aghiografi. Prin fixarea canonului, biserica s-a pro­nuntat asupra propriei sale traditii, mostenita de la Sfintii Apostoli.

 In ce priveste extensiunea canonului biblic si atitudinea fata de car­tile anaghinoscomena, Biserica Ortodoxa a pastrat cu fidelitate linia celei mai bune traditii patristice.

 Sustinand inspiratia integrala a Sfintei Scripturi, Biserica Ortodoxa s-a ferit de excesul de teoretizare, asupra naturii inspiratiei. Taina inspi­ratiei a fost abordata in Ortodoxie in legatura intima cu faptul intru­parii Fiului lui Dumnezeu. Sfanta Scriptura este in acelasi timp cuvant dumnezeiesc si cuvant omenesc, asa precum Iisus este totodata Dumne­zeu si Om.

 Caracterul temeinic al Scripturii impune evitarea intelegerii ei ca simpla litera moarta. Daca corectarea textului biblic cu mijloacele stiin­tei umane este justificata si necesara, datorita caracterului sau uman, aceasta cercetare trebuie sa ramana permanent constienta de misterul prezentei si lucrarii in si prin Scriptura a Cuvantului Celui vesnic al lui Dumnezeu, spre mantuirea tuturor celor ce cred in  El.

Pr. Prof. Vasile Mihoc

SFÂNTA TRADITIE SAU PREDANIA

Sfintele Evanghelii si toate celelalte părti ale Noului Testament nu cuprind decât o parte din descoperirea dumnezeiască pe care Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, făcut om pentru a noastră mântuire, ne-a făcut-o prin viu grai in timpul petrecerii Sale pe pământ. Acest lucru ni-l spune sfântul apostol si evanghelist Ioan prin cuvinitele: «sunt si alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus si care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred — scrie el — ca în lumea aceasta nu ar incăpea cărtile ce s-ar fi scris» (Ioan XXI, 25).

Acelasi sfânt apostol mai arată în una din epistolele sale : «Multe având a vă scrie, n-am voit să le scriu pe hirtie si cu cerneală, ci nădăjduiesc să vin si sa vă vorbesc gură către gură, ca bucuria noastră să fie deplină» (2 Ioan I, 12).

Mărturisirile acestea ne incredintează că multe din faptele si învătăturile Mintuitorului Iisus Hristos nu ni s-au păstrat In scris, ci că ele au fost însusite si duse mai departe prin viu grai, de sfintii apostoli si de urmasii acestora, din veac in veac până la noi. De asemenea, că acestea vor fi duse, cu intelesul lor adevărat, de adevăratii credinciosi crestini, până la sfârsitul veacurilor. Adică ni s-au păstrat si ni se fac cunoscute, în scopul mântuirii noastre, prin Sfânta Traditie.

Din cele arătate mai sus, întelegem că Sfânta Traditie este a doua cale sau formă principală, cu nimic mai prejos decât Sfânta Scriptură, egală cu ea, prin care ni s-a transmis Descoperirea dumnezeiască. Numai că această descoperire de la Dumnezeu a fost cuprinsă in scris mai târziu decât cea arătată în Sfânta Scriptură. Iar Sfânta Traditie este viata Bisericii in Duhul Sfânt, este suflul viu al vietii Bisericii.

Intre Sfânta Scriptură si Sfânta Traditie este o legătură atât de stransă, incât nici nu se poate face deosebire între adevărul cuprins în una si în cealaltă. Mărturiile lor despre adevărul dumneizeiesc se sprijină unele pe altele. Sfânta Scriptură si Sfânta Traditie sunt cele două căi de transmitere a Revelatiei dumnezeiesti supranaturale. Ele transmit adevărul dumnezeiesc încredintat Bisericii spre păstrare si propovăduire.

După cum am arătat, Sfânta Scriptură este asezarea în scris numai a unei părti din toată învătătura dată de Mântuitorul Iisus Hristos prin viu grai, iar cealaltă parte ni se face cunoscută în Sfânta Traditie.

In ttmp, a fost mai întâi Sfânta Traditie si apoi Sfânta Scriptură, fiindcă Dumnezeu în întelepciuneia Sa a voit ca adevărurile Descoperirii dumnezeiesti să fie date întâi prin viu grai, spre a fi usor întelese si primite. Dacă învătătura dumnezeiască s-ar fi dat de la început în scris, credinta nu s-ar fi răspândit cu aceeasi usurintă si putere ca prin viul grai cu care e înzestrat tot omul. Credinta se dobândeste si se întăreste, la cei mai multi oameni, indeosebi prin viu grai, cum limpede ne grăieste apostolul: «Credinta este din auzire, iar auzirea, prin cuvantul lui Hristos» (Rom. X, 17).

Insusi Mântuitorul Iisus Hristos nu a împărtăsit învătătura Sa prin scris ; El nici n-a lăsat nimic scris si nu a poruncit sfintilor apostoli să scrie, ci să propovăduiască prin viu grai cele ce au auzit si au văzut trăind. Trimitându-i la propovăduire, le-a grăit: «Mergând, învătati toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh, învătându-i să păzească toate câte v-am poruncit vouă, si iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârsitul veacului» (Matei XXVIII, 19—20).

Sfintii apostoli au urmat întru totul poruncii Mântuitorului Iisus Hristos. «Cele ce ai auzit de la mine, cu multi martori de fată, acestea le încredintează la oameni credinciosi, care vor fi destoinici să învete si pe altii» (2 Tim. II, 2), scrie sfântul apostol Pavel ucenicului său Timotei. Si asa, mai mult prin viu grai, au învătat toti sfintii apostoli, îndrumându-i si pe ucenicii si pe urmasii lor să păstreze cu sfintenie cele ce au auzit de la ei. Iar dacă asa au făcut, sfântul apostol îi fericeste, zicându-le : «Va laud ca în toate vă aduceti aminte de mine si tineti predaniile precum vi le-am dat» (1 Cor. XI, 2). Ba le si porunceste, zicând iarăsi: «Stati neclintiti si tineti predaniile pe care le-ati învătat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră» (2 Tesal. II, 15).

Dar Sfânta Traditie s-a fixat în parte încă de timpuriu si s-a păstrat fără schimbare până azi, în hotărârile si canoanele sinoadelor ecumenice si locale, în simbolurile de credintă, în scrierile sfintilor păriinti, în Sfânta Liturghie si în cărtile de slujbă ale Sfintei Biserici. Sfânta Traditie ne vine de la sfintii apostoli si, după ei, de la sfintii părinti; ea stă în cea mai strânsă legătură cu Sfânta Scriptură si toti sfintii părinti ai Bisericii dau mărturie de netăgăduit -despre adevăr-ul cuprins si necesitatea ei în cele ale dreptei noastre credinte.

Sfânta Traditie a fost si este pretuită în aceeasi măsură ca si Sfânta Scriptură, de întreaga Biserică Ortodoxă. Pe lângă sfintii părinti si vechii scriitori bisericesti dau mărturie despre valoarea si însemnătatea ei.

Păzitoarea, tâlcuitoarea si propovaduitoarea fără gres a Siintei Traditii, ca si a Sfintei Scripturi, este Sfânta Biserică. Biserica Ortodoxă păstrează fără stirbire si nefalsificat tezaurul Descoperirii dumnezeiesti al credintei noastre crestine. Iar credinciosii îsi însusesc spre mântuire adevărurile credintei noastre crestine, cuprinse în Sfânta Scriptură si Sfânta Traditie, în sânul Bisericii si participând la viata si lucrarea Bisericii. Sfânta Scriptură spune, în acest sens, următoarele: «Nu stiti, oare, că voi sunteti templu al lui Dumnezeu si că Duhul lui Dumnezeu locuieste în voi ?» (1 Cor. VI, 16). De aceea, cine nesocoteste Duhul lui Dumnezeu, acela rătăceste, nu urmează Sfintei Traditii.

LECTURĂ DIN SFINTII PĂRINTI

«Desi în lume limbile sunt deosebite, puterea Traditiei e una si aceeasi. După cum soarele, zidirea lui Dumnezeu, e unul si aceiasi în toată lumea, tot asa si propovăduirea adevărului se arată pretutindeni si luminează pe toti oamenii, care vor să vină la cunostinta adevărului. Nici cel tare în cuvânt dintre întâistătătorii Bisericilor nu va spune altceva, decât aceste invătături, căci nimeni nu este peste învătătorul său» (Matei X, 24; Luca VI, 40), «nici cel slab în cuvânt nu va împutina Traditia. Credinta fiind una si aceeasi, nici cel care e în stare să vorbească mult despre ea nu o sporeste, nici cel care vorbeste mai putin nu o împutineaza» (Sfântul Irine